R24.ro

   Cand hoinaresc pe strazile din Bucuresti, gasesc, la prima vedere, peste tot oameni demni de a deveni personaje. Mai mult, multi dintre cei care imi atrag atentia nu sunt oameni cu care poti discuta normal. Sunt acei “ei” care nu se mai tin de mana cu realitatea si sunt in lumile lor. In afara de cei interesanti prin faptul ca sunt anormali, exista oamenii aceia sarmanti, pe care ii vezi mereu la metrou, care au tot felul de mici gesturi interesante (nu calca pe linii, il saluta pe tipul cu chitara din reclama la “Converse”, au mereu cu ei un iepuras de plus, verde-praz).

   Cum devine o “persona” un personaj? Fiecare dintre noi este un personaj al Bucurestiului? Posibil! Dar eu am ales personaje relevante pentru mine. Nu stiu ce m-a facut sa ii aleg pe ei; stiu, insa, ca privirea ei grotesca m-a indepartat de femeia care si-a parcat BM*-ul pe iarba. Am incercat sa construiesc un personaj in domnul care canta la chitara pe peronul de la Universitate si de la Piata Romana. Chiar daca nu a vrut sa se scrie despre el si m-a intampinat cu atat de cunoscuta “Cine te-a trimis?”, pur incrustata in mentalitatea unui om care a trait cu un picior in comunism si care, desi condamna “norocul Monicai Columbeanu”, mi-a cerut 10000 de euro pentru un interviu, eu i-am pus, totusi, o eticheta in aceste randuri. Nu inteleg de ce se tem sa-si spuna povestile oamenii care se expun evident si care isi dau silinta sa fie observati.

   Persoanele despre care voi povesti si-au pierdut rangul de “personaj” pentru ca voi patrunde inauntrul tacerii lor si al privirilor nerostite pana acum. Pentru mine, ei au fost personaje pana in momentul apropierii, pana in momentul articularii primului sunet. Au fost personaje pentru ca am impartit acelasi spatiu public, la metrou, pe strada si nu am stiut cine sunt, le-am construit vietile imaginar si cu fiecare intalnire, le profilam si mai apasat povestea. Nu stiu ce e un personaj, nici daca exista multe sau putine personaje in Bucuresti. Domnul care canta la chitara m-a intrebat de ce nu scriu povestea mea, de ce nu ma prezint eu intr-un personaj. Nu pot sa scriu despre mine pentru ca eu nu sunt un personaj decat pentru mine, in timp ce povestile lor sunt si ale voastre. Si voi i-ati observat, poate, pe tinerii care canta la iesirea de la metrou, pe batranul care sta si asteapta pe banca, pe regizorul care joaca rolul cersetorului.   

   E bizar sa-i ceri unui om sa devina exponat, sa se lase fotografiat sau sa accepte sa il inregistrezi in timp ce canta, mai ales cand el nu are nimic de castigat. Si pentru ca nu pot dispretui oamenii intr-atat incat sa-i ajut sa se expuna mai mult decat simt ei ca ar trebui s-o faca, nu voi publica fotografii, iar personajele mele nu vor avea nume, ci doar circumstante.

In continuarea pseudo-personajelor bucurestene: Regizorul cersetor, Batranul care asteapta, Doamna de pe strada cu piatra cubica, Nisipul din Vama Veche pe Batiste, Un altfel de Negresa a lui Mircea

Categories: Grupa 5 (anul 3)
Tags: