R24.ro

2.Car-cas-son-ne!!

La Montpellier era cald, la Carcassonne frig. Frig si Bogdan nu mai venea sa ne ia. Daria, rusoaica blonda cu ochii albastri, poate una dintre cele mai impacate fiinte pe care le-am intalnit vreodata, se plange de foame. Si mie imi este. Dupa mai bine de o ora, Fordul cu numar de Spania parcheaza in fata garii si il recunoastem pe Bogdan. Iesim din oras si se intuneca… lin de tot. Bogdan e din Belfast, nu spune mai mult de atat. Daria, din Sankt Petresburg… si acum din Grenoble.

Dupa greata din TGV, greata din masina. In inima Frantei, intre vita de vie si padure, intre sate traversate in 30 de secunde, cu cladiri abrupte si apropiate, fugeam spre locul in care aveam sa fiu pentru cateva zile, dupa atatea saptamani, fericita si impacata. Foamea, greata si apusul peste vita de vie fara capat. Serpentine taiate curajos, de o mana care cunoaste si volanul, si drumul, fata asta blonda si subtire si pioasa de langa mine si eu, cu mintea intr-o suta de parti. Se intuneca pe cand ajungeam la manastire si era, asadar, acea perioada a serii in care nu vei mai nimic in jur in afara de umbre.

Cu genata de laptop dupa gat, m-am oprit in biserica. Prima persoana pe care am vazut-o a fost un prieten drag, cu care asteptasem atata vreme sa pot vorbi fata in fata. Am amanat insa reintalnirea pana dupa slujba.

O voce monotona si concentrata, o silueta scunda cu barba lunga, recita rugile noastre in limba franceza. Ma gandesc ca am plecat din impozantul Lyon, ca m-am retras pt cateva zile in inima unui sat, intr-o padure, intr-o manastire, ca sa invat, astfel, sa traiesc mai simplu. pe cat se poate de simplu. Murmur cele cateva cantece pe care am apucat sa le invat in franceza in cripta Saint-Vincent din Lyon.

Dupa slujba, ne intalnim si aproape ca nu stim ce sa ne spunem. Suntem cu totii chemati intr-o camera, unde ne lipim de o soba si, pe masura ce ni se dezgheata mainile, se dezgheata si amintirile si vechiul nostru mod de a conversa. Iar pentru cei care nu se cunoscusera pana acum, un ceai lung in trei limbi (patru, cu tot cu rusa, pe care nu o cunosc) este ocazia perfecta. Apoi fetele se lasa conduse la casa din padure. Miroase a fum de lemn si nu sunt paturi. De fapt, nu e mobilier deloc. Ne-am adus, pentru asta, saci de dormit de… “casa noua”. Camerele goale si baile mici cu ferestre largi -fara geamuri- spre interiorul camerei (de ce, nu pot intelege ), sunt noi. Mirosul de fum e placut in casa numita Sfanta Ana si ne instalam, aruncand rucsacurile pe jos. Ne intoarcem in camera magica, la soba, fiindca e greu sa renunti atat de usor la o conversatie care abia s-a legat in jurul ceainicului. Iar drumul inapoi spre casa cu fum placut se face a doua oara in patru. Doua ramanem pe trepte si doi se intorc in “casa baietilor” prin padurea cuprinsa de bezna. “Yellow submarine”canta discret la o mini-flasneta pe care am adus-o din Lyon.

In prima noapte nu am putut dormi deloc in sacul de dormit (atunci de ce se mai numeste astfel??), in pozitia vierme chircit. Ganduri peste ganduri au intrat pe fereastra cu luna si m-au populat pana dimineata. Ceasul desteptator a dat cu piciorul la singurele 15 minute de somn pe care am reusit sa le incropesc in noaptea de joi spre vineri. Aerul rece de padure, amestecul de luna cu roua si raze de soare, dimineata la tzara, dimineata la manastire, slujba la 6:30 si forfota din casa cu fum inainte de aceasta slujba, esarfa cocheta de la gat devenita pentru unele acoperamant pios pentru cap. Totul, pentru mine, nou, desi cunoscut de undeva din urma. Din copilarie, poate.

Am plecat cu masina; pe bancheta din spate erau controverse despre ce muzica ar trebui sa se auda la laptop, Iris sau Laura Pausini, arabeasca sau Iron Maiden, Psalmi sau “purpuriu adanc” (Deep Purple, adica). Am abandonat si ne-am multumit cu radioul care fasaia usor langa sofer. Sentiment de deplina libertate in parcarea de la Carcassonne, aparatul foto e al nostru, deci lumea a noastra e! Cetatea ca in povesti, pietrele, poarta, santul, crenelurile, stradutele late de 2 metri, vitrinele cu suveniruri, “fa-mi si mie o poza”, “acum si tu mie”, “stai acolo… nu, mai incolo, sa se vada si turnul”, “hai sa va fac o poza”.

O morisca in toate culorile, cu maner lung si zdravan de lemn si cu palete din plastic gros a fost vedeta forografiilor si s-a lafait 2 zile in spatele masinii. Acest tip de obiecte sunt specifice Carcassonne-ului, cetate medievalavie, cu negustori si mestesugari adevarati, cu creneluri intregi, cu santul cu apa intact si poarta mare care coboara peste el, cu buticuri cochete si francezi cu mustati rasucite. Zi de picnic. Rusul Dimitri imi vorbeste despre adevar. El spune ca exista, eu, evident, ca nu. Post-doctorat in inteligenta artificiala. Asta ma cucereste definitiv si ma face sa accept ca adevarul exista. O fi stiind el mai bine. Mancarea de post este din belsug si e cochet si curat asezata in farfurii, iar farfuriile in cosuri mari de picnic. Cateva fete cantau tare langa mine. Psalmii lui David. Eu imi uitasem vocea pe un gard din apropiere, asa ca m-am dus sa cant singura acolo. Pamantul se unea cu cerul, pamantul arat, gol, de toamna tarzie, pamantul unei zile insorite de la inceputul lui noiembrie. Stateam cu totii in tricou in iarba moale si supusa. M-am murdarit de pamant in genunchi si am simtit asa de tare ca sunt vie cand am vazut materia aceea vie lipita de blugii mei!!

Inapoi in masina, descopar ca am muzica personala, la casti, fara controverse. O impartim. Nu ne plac aceleasi melodii decat cateodata. Dimitri opreste una dintre masini in mijlocul viilor nesfarsite ca sa culeaga niste struguri trecuti si acri. Oprim cu totii. Ne infruptam cu totii din ceea ce va deveni cine stie ce sortiment renumit de vin frantuzesc. Pentru noi, insa, e doar agurida. Baietii curatau fara intrerupere coaja castanelor furate din curtea maicutelor, care nu mi-au placut, apoi noi le-am pus in farfurii supa lina de la cina.
Noaptea lucrand (atunci nu stiam ca pentru ultima oara) pentru licenta, terminand cu greu un reportaj al carui subiect este o groapa, ce cald si liniste in camera frumoasa cu soba! Numai tzacanitul tastelor, pe care il aud si acum, si din cand in cand cate o soapta. Am facut grila de analiza si planul nr 2, ne-am invartit intre nr de substantive si cel de adjective, intre neologisme si “colocvialisme” pana cand tabelul a iesit ciudat de complex.

La 1 noaptea am tastat 555882558825858555 ca sa ramana telefoanele aprinse in padure, sa nu se blocheze tastele si, Doamne fereste, sa nu mai ajungem la casa cu fum. Am adormit impacata cu gandul la cercetare,la castane, la cum le-am cantat maicilor de 90 de ani Doamne Miluieste, iar pozitia vierme a inceput sa se obisnuiasca, treptat, cu stilul meu de a dormi patrat.

Sambata am evadat in patru de la manastire, in cautare de internet. Si am gasit, si am gasit si tarte aux pommes si pain aux raisins; era sa facem accident si mi s-au muiat genunchii… iarasi greata… tot pe bancheta din spate am impartit muzica, de data asta mai neutra, mai capabila sa multumeasca pe toata lumea.

Cafeaua din curte, cat de frig era sambata!! Si castane, regulat, o data la 20-30 de minute, pana seara cand am spus ca nu le suport si ca timp de o zi si jumatate le-am acceptat din politete si din respect pentru cel care curata la ele cate jumatate de ora. Era ultima seara si a inceput forfota fotografiilor, unele cu adevarat frumoase si altele cu adevarat realiste, unele esuate complet, altele tremurate. Unele facute profesionist, altele turistic. Toate spuneau ceva despre cele 3 zile in care invatasem sa dorm in pozitia vierme si, mai ales, sa ma rog din nou cu adevarat, sa traiesc din nou cu tot sufletul; sa plang din nou cu capul plecat intr-o biserica, sa nu am niciun fel de dorinta, niciun fel de vis, nicio ambitie.

Duminica dimineata ma astepta o tigara aprinsa sa imi spuna la revedere. Iar eu tastam in continuare 55558825525555 coborand din padure, dupa ce parasisem casa cu fum. “Numai atatea bagaje ai?” .

Pe mine insami ma aveam, atat.

Andreea Lefter, grupa 2, anul III

Categories: Grupa 2 (anul 3)
Tags: