R24.ro

3. Rămas-bun lui Hruşcă

“Poţi să scrii un text despre Crăciun zilele astea?”. Întrebarea s-a potrivit, mai ales pentru că anul acesta Crăciunul va fi diferit pentru mine. Pentru prima dată, departe de casă şi de ai mei, pentru prima dată merg singură să aleg şi să cumpăr bradul, podoabele, pentru prima dată pregătesc singură o masă de Crăciun.

Dar nu e numai asta. Ceea ce, poate, aş avea eu interesant de spus vine din perspectiva omului care abia începe să se apropie de Dumnezeu şi de biserică. Primele 6-7 săptămâni în care mi-am petrecut fiecare seară de sâmbătă şi dimineaţa de duminică într-o mică biserică românească improvizată, primul post pe care am încercat să îl ţin integral, primul şir de spovedanii după mulţi ani de tăcere. Sărbătoarea se apropie şi în mintea mea se amestecă ceea ce m-a învăţat ani în şir televizorul (cumpărături, cadouri, luminiţe - multe, violente) cu ceea ce m-a învăţat în ultimele două luni biserica (iubire, modestie, bucuria unui mare praznic).

L-am lăsat acasă pe Hruşcă, pentru că vocea lui se asortează doar cu mine privind în sus prin bucătărie si agăţându-mă de poalele mamei, ocupate cu gătitul şi curăţenia. Hruşcă se auzea bine numai de la vechiul casetofon cumpărat de tata, în timp ce el cioplea coada bradului şi îl înfigea bine de tot în suport, ca să îl împodobesc eu. Hruşcă îmi răsuna în urechi când mă întorceam acasă de la biserică, între 10 si 16 ani, în ultima duminică dinaintea Crăciunului. Mă împărtăşisem şi credeam că e în regulă să gust înainte de 25 din bunătăţile făcute de mama. Hruşcă – atunci când veneau bunicii, la început cu dulciuri şi jucării, mai apoi – când am mai crescut – cu câte o bancnotă pe care mi-o strecurau în buzunar, ferindu-se unul de altul. Pe una dintre bunici – cea mai dragă – o luam de acasă în ziua de Ajun şi o aduceam să stea cu noi câteva zile, pentru că mereu a fost singură. La uşă, mama nu ne lăsa să intrăm până nu îi cântam împreună ceva din Hruşcă. Tot pe Hruşcă îl dădeam mai încet când sunau la uşă colindătorii – de obicei nepoţi, veri sau vecini ca să ne cânte sacadat “Domn, Domn, să-nălţăm”.

Azi am 21 de ani şi multe luni şi nu îl am cu mine pe Hruşcă aici, departe de casă, unde sunt. Crăciunul va fi doar în doi, printre cursuri de învăţat si pregătiri de nuntă. În doi vom lua parte la prima slujbă de Crăciun din viaţa noastră şi poate şi la cea de Anul Nou.

“Ce-aţi văzut, păstori, sculaţi până-n zori” e vechi, lipit de sufletul meu şi-mi aminteşte de fiecare globuleţ în parte din bradul meu de copilă, însă astăzi “Trei crai de la răsărit” cântat în strană începe să îi ia, încet-încet, locul. Începe al treilea deceniu al meu şi am închis 17-18 Crăciunuri într-o cutie cu funde roz. Azi sunt gazdă pentru colindători şi primesc în camera de cămin “Florile dalbe”.

(publicat in revista parohiei Sapientia  din Bucuresti, cu ocazia Craciunului 2008)

Categories: Grupa 2 (anul 3)
Tags: