R24.ro

Alge pe nisip, mare şi soare. Aşa aş descrie 2 Mai. Deşi mă tentează să scriu că altceva nu găseşti în sătucul lipit de Mangalia, sunt conştient că, pe măsură ce timpul trece peste el, farmecul i se risipeşte sub roţi de maşini scumpe şi vile cu termopane. Totuşi, cei care caută marea pentru ea însăşi, fără adaosuri de genul discoteci zgomotoase şi hoteluri fiţoase şi scumpe, mai au încă, pentru câţi ani, oare, şansa să o găsească în 2 Mai. Preţuri mici la gazdă, mare şi nisip, pietre sub apă şi guvizi prăjiţi cu mujdei de usturoi. Îţi trebuie multă încredere în propria persoană să te poţi bucura de ceea ce Dumnezeu a lăsat în jurul tău, fără să mai adaugi nimic artificial. Încearcă în 2 Mai.

Am ajuns în 2 Mai undeva la ora prânzului. Până la Constanţa am mers cu acceleratul şi apoi la Mangalia ne-a dus un autocar unguresc, fabricat undeva în timpuri imemoriabile, dar dotat cu aer condiţionat. Într-o oră, pentru 6 RON, am urmărit fuga domoală a caselor dinspre Mangalia spre Constanţa, parcă de la an la an mai cochete şi mai multe. În stânga, apa era neschimbată. Parcă marea mai muşcase puţin din plaja odată nesfârşită de la Eforii, acum doar un petec. Mangalia – 2 Mai a însemnat încă 15 mii de lei vechi şi trei viraje luate cu peste 80 kilometri pe oră, într-un microbuz supra-aglomerat. Un puşti în şlapi şi fără tricou încerca din răsputeri să se strecoare printre călători, pentru a lua banii pe bilete.

Familia Ungureanu, gazde desăvârşite

Nu mai călcasem pe asfaltul din 2 Mai dinainte de Revoluţie, când veneam aici cu mama şi căutam pretexte de genul „mă duc pe dig la pescuit”, pentru a mai arunca un ochi la nudiştii de pe plajă. Microbuzul ne lăsase chiar în centru. Ne-am uitat în jur după plăcuţe agăţate în gard, pe care speram să scrie „Cazare”. Am refuzat politicos oferta unei doamne cu poarta chiar în drumul naţional şi am luat-o la dreapta, pe prima stradă perpendiculară. După zece metri am lăsat în urmă o şcoală, secţie de votare în acelaşi timp şi, după încă alţii 50, am văzut în dreapta o curte plină de verdeaţă. Plăcuţa cu „Cazare” trona deasupra porţii aşa că am strigat. Zâmbind, o femeie în floarea vârstei, cu pielea arămie, a apărut, însoţită de un căţeluş. O să trec peste detalii. Doamna Ungureanu ne-a demonstrat că ştie să fie o gazdă adevărată, discretă şi totuşi mereu atentă cu oaspeţii săi. Şi, pentru 60 de RON pe noapte, îţi închiriază o cameră mare, cu două paturi. Frigider, două toalete, curte mare şi mese sub un umbrar de viţă. Şi ca bonus – Betty, o căţeluşă adorabilă, pe care trebuie să fii atentă să nu o striveşti sub tălpile sandalelor.

Ca ciupercile după Revoluţie

Plaja a rămas în acelaşi loc. Doar malul s-a schimbat. În centru, acum 20 de ani era piaţa de unde cumpăram pepeni. Roşiile ţin minte că le luam direct din curte, de la femeia care ne ţinea în gazdă. Acum aici au crescut magazine şi restaurante. Viaţa merge înainte. Iar dacă noi am mai îmbătrânit, satul a întinerit. În locul caselor vechi cu curţi largi, pline de roşii şi viţă de vie, au răsărit acum o mulţime de vile şi viluţe. Mulţi localnici au vândut o parte din curte, astfel că numărul de case cred că s-a dublat. Vorba unui prieten: „au apărut ca ciupercile, după Revoluţie”. Oricum, cred că toată lumea trăieşte în 2 Mai, cel puţin vara, din turism. Peste tot găseşti camere de închiriat, aşa că nu trebuie să-ţi faci griji că o să dormi pe plajă. Dacă ai preferinţe şi vrei la o anumită casă, la o anumită familie, e bine, totuşi, să dai telefon din timp, să te asiguri că au locuri libere.

Au apărut vilele şi au dispărut nudiştii

Cum mergi mai spre sud, înspre Vama Veche, casele sunt din ce în ce mai noi şi mai arătoase. La un moment dat apar chiar şi un fel de mini-blocuri, cu două-trei etaje. Sunt camere de închiriat. Chiar deasupra plajei unde înainte stăteau nudiştii, pe faleza înaltă de vreo zece metri, au crescut câteva vile în toată puterea cuvântului. Cu o curte cam cât un teren de tenis în faţă, cu unul sau două etaje, cu coloane şi balcoane, cu mese aşezate sub umbrare. Totul e la scară mare. Jos, la nici 20 de metri, pe plaja pe care odinioară tronau corturile nudiştilor, acum oamenii s-au mai îmbrăcat. Nu ştiu dacă e vreo legătură între apariţia vilelor şi dispariţia nudiştilor. Poate că s-a făcut mai răcoare pe plajă… sau poate s-au mai ieftinit hainele.

Meduze printre alge

Plaja a rămas neschimbată. Din centru trebuie să mergi cam o sută de metri până la mare. Cu cât te apropii mai mult, cu atât mai tare se simte mirosul de sare şi de algă în descompunere. Şi anul ăsta plaja era acoperită de alge. Deşi băieţii de la primărie vin noapte de noapte cu un buldozer şi încearcă să le adune, valurile se dovedesc mereu mai harnice decât ei. În fiecare zi aduc provizii noi de alge la mal, înmiresmând atmosfera. Unora li se face rău de la miros. Alţii s-au îndrăgostit de el şi ar sta toată viaţa pe plajă. L-ar îmbutelia şi l-ar aduce cu ei la București sau aiurea în ţară, să-l simtă tot timpul anului.

Şi în larg valurile au avut de lucru. În ultima zi, chiar la „baia” de rămas bun, am descoperit puţin mai încolo de geamandură, un banc de meduze. Deloc otrăvitoare, am scos vreo două la mal, printre alge – prilej de distracţie pentru copiii mici şi de griji pentru mamele lor.

Farmacia, la doi paşi de bodegă

La câţiva paşi de centru, pe strada ce merge spre plajă, se află o farmacie. O duduie tânără vorbea la telefon în timp ce-i explicam cât de rău mă mănâncă pielea. În cele din urmă, aruncând o privire plictisită, a dat sentinţa: „de la soare”. Da, de la Cernobâl încoace nu mai putem sta la soare decât dimineaţa devreme, până-n 11 şi seara, după 17. Iar noi am crezut că ştim mai bine ca toţi cei care ne avertizaseră. Noroc că exista tânăra farmacistă, vorbind la telefon, să ne vândă un unguient şi două pastile pentru aproape 30 RON.

De la „Dinamo”, spre „Fără un sfert”

Peste drum de farmacie, chiar în colţ, tronează o bodegă. „Pescarul Vesel” te aşteaptă cu mese galbene de plastic. De mâncat nu am mâncat acolo, aşa că nu te aştepta să-ţi recomand vreo specialitate. Nu ne-au atras deloc feţele de masă ca de cantină comunistă şi nici obrajii nebărbieriţi ai băutorilor de bere localnici.

Restaurantele cât de cât mai acătării încep niţel mai încolo, cum mergi spre Vamă. La nici o sută de metri de centrul satului, despărţite de câteva curţi, două restaurante se luptă „pe viaţă şi pe moarte” în… feluri de mâncare. „Dinamo” şi „Fără un sfert” arată chiar bine, cochetând, în unele privinţe, cu fiţele de la „Margo”, restaurant scump, aflat puţin mai sus, de cealaltă parte a străzii. La „Fără un sfert” am mâncat în prima seară calcan şi păstrugă. Scump, dar de, ce să-i faci, delicatese. Pentru o porţie mică din fiecare, un suc şi o bere, plus o salată aproape neglijabilă în calculul sumei finale, am lăsat pe faţa de masă curată aproape 50 de RON.

Guvidul bate calcanul

Calcanul mi-a adus aminte, ca gust, de crapul de crescătorie, cu o carne destul de grasă. Iar de păstrugă nici nu te puteai atinge fără o tonă de lămâie. Dar, să nu ne grăbim să dăm vina pe natură, care poate nu are nicio vină; poate bucătarul a greşit. Sau, poate nu ştiam noi să apreciem lucrul bun. Oricum, serviciul a fost impecabil. O tânără de nici 20 de ani, cu picioare lungi şi păr blond, părea o tornadă în sectorul de mese pe care îl avea în grijă, meritând din plin bacşişul şi privirile lungi aruncate de unii clienţi.

Şi cum „delicatesele” din peşte de apă sărată, gras şi scump, nu prea ne-au încântat, ne-am orientat spre veşnicii guvizi, pe care îi pescuiam în copilărie, pe dig. Pentru doar 6 RON porţia, tot la „Fără un sfert”, primeşti vreo 7-8 guvizi, cu pielea băşicată de uleiul încins în care au înotat pentru ultima oară în viaţa lor, mămăliguţă şi mujdei de usturoi. Am mâncat cum rareori poate mânca cineva. Parcă răbdasem de foame cu lunile. Nici nu am observat-o pe aceeaşi tânără cu picioare lungi şi păr blond când a adus clătitele, aşa eram de ocupaţi cu carnea albă şi dulce de guvizi, înmuiată în sosul usturoiat. O înghiţitură de bere şi clătita a rămas pentru altădată.

Categories: General
Tags: